Cu Domnul spre Golgota

Joi
și plânge vântu-n frunza de măslin cu umbra deasă
e așa de tristă-acuma noaptea asta dureroasă!
O povară făr’ de margini parcă-apasă toate cele
trist suspină râul Chedron, plâns înlăcrimat sub stele…
În grădină, sub cupole de măslin și palmier,
în genunchi, cu ochii-n lacrimi stă Isus privind la cer:
“Tată, dacă-i cu putință depărtează-Mi suferința
totuși nu cum vreau Eu fie, ci precum ai Tu voința”…

Și-n sudoarea cea de sânge rugăciunea I se curmă
ah, e greu păcatul lumii… căci cu mii de ani în urmă
și cu mii de ani ‘nainte, marea vină-a omenirii
cere-ntreagă-acuma prețul mare-al Jertfei ispășirii.
Lacrimi și sudori de sânge, multe se preling la vale
câte nu răscumpără-astăzi plânsul suferinței Sale!
Ucenicii dorm sărmanii, L-au uitat pe-nvățătorul
iar prin noapte, cu tâlharii, vine Iuda vânzătorul.

Vineri
zori de zi…și-aceia ce-I strigaseră “Osana”
Îl loveau acum cu pumnii la Caiafa și la Ana
Farisei, soldații, gloata, și din față și din spate
Îi cer moartea-n gura mare: “Răstignește-ni-L Pilate!”
Soare, arșiță…și Crucea se împlântă-adânc în umăr…
este greu păcatul lumii, făr’delegea fără număr.
Te cutremuri: tras de funii… lovituri… cu crucea-n spate
Dumnezeu ridică-osânda omenirii vinovate.

Miez de zi…Golgota geme azi sub cea mai grea povară
răcnet răgușit de ură – două cruci se ridicară.
Cuie, funii, scări și-ntr-una tot mai greu ciocanul pică –
între doi tâlhari pe culme, altă cruce se ridică.
La picioare ucenicul și cu mama plâng de jale,
undeva, legat de-o creangă, Iuda spânzură la vale…
cerul se îmbracă-n noapte, totul prinde să-nfioare
Pe Golgota, cu tâlharii, Dumnezeu pe cruce moare.

Sâmbătă
și norii-n fulger gem pe vârful Căpățânii
spre mormântul trist se-ndreaptă arhiereii și bătrânii…
Și pecețile pe piatră le aștern cu-ngrijorare
poate-acuma o să aibă, în sfârșit, o sărbătoare!
Ucenicii-n deznădejde plâng cu greu îndurerarea
mai amar ca toții însă-și plânge Petru lepădarea.
La Caiafa-n veselie și în cântec e Soborul
fericindu-se căci, iată, e-n mormânt “Răzvrătitorul”.

Este noapte încă…cerul e senin și plin de stele
Petru undeva mai plânge, amărât, cu lacrimi grele…
La mormânt glumesc soldații, luna scapătă spre mare,
dar deodată-un fulger cade, flăcări tot văzduhul pare.
Și-mbrăcat în foc de soare un arhanghel se coboară
zbor pecețile-ntr-o parte, piatra-n altă parte zboară –
ca trăsniți cad păzitorii tremurând pierduți de frică:
– cu Isus Biruitorul viața nouă se ridică!

E mormântul gol, căci Domnul înviat-a cu mărire
ne-a schimbat întunecimea pe vecie-n strălucire.
A-nviat Mântuitorul pus alăturea cu furii
s-a-mplinit, în clipa asta, taina scriselor Scripturii.
Fost-a judecat de lume, Cruce grea I-au dat să poarte,
cuie I-au bătut în palme, omorâtu-L-au cu moarte,
pus-au lespede deasupra, pusu-I-au peceți în cale,
Însă n-au putut s-oprească slava învierii Sale.

Câți nu s-au luptat de-atuncea să-L îngroape sub vreo glie
și pecețile să-I pună iar deasupra, pe vecie?
Dar călăii plini de fală au rămas cu toți de-ocară:
de sub lespezi Răstignitul a-nviat ieșind afară.
Au fost mulți și fi-vor încă cei ce să-L omoare cată,
dar închis să-L țină nimeni n-o să poată niciodată,
că nu-i om și nici putere să-L îngroape pe vecie…
El, Isus Biruitorul, biruie în veci și-nvie.

(Traian Dorz)

Advertisements

De ce nu suntem fericiti?

Poate ca la prima vedere titlul de mai sus, sau mai bine zis conceptul la care face trimitere, se afla in antinomie cu spiritul acestei Miercuri a Cenusii in care ne aflam astazi. Cat de potrivit este, prin urmare, sa reflectam asupra fericirii exact la inceput de Post Mare, un timp consacrat, prin excelenta, caintei, regretului, durerii, plangerii? Si totusi…

Young-Christian

Continue reading