Cu Domnul spre Golgota

Joi
și plânge vântu-n frunza de măslin cu umbra deasă
e așa de tristă-acuma noaptea asta dureroasă!
O povară făr’ de margini parcă-apasă toate cele
trist suspină râul Chedron, plâns înlăcrimat sub stele…
În grădină, sub cupole de măslin și palmier,
în genunchi, cu ochii-n lacrimi stă Isus privind la cer:
“Tată, dacă-i cu putință depărtează-Mi suferința
totuși nu cum vreau Eu fie, ci precum ai Tu voința”…

Și-n sudoarea cea de sânge rugăciunea I se curmă
ah, e greu păcatul lumii… căci cu mii de ani în urmă
și cu mii de ani ‘nainte, marea vină-a omenirii
cere-ntreagă-acuma prețul mare-al Jertfei ispășirii.
Lacrimi și sudori de sânge, multe se preling la vale
câte nu răscumpără-astăzi plânsul suferinței Sale!
Ucenicii dorm sărmanii, L-au uitat pe-nvățătorul
iar prin noapte, cu tâlharii, vine Iuda vânzătorul.

Vineri
zori de zi…și-aceia ce-I strigaseră “Osana”
Îl loveau acum cu pumnii la Caiafa și la Ana
Farisei, soldații, gloata, și din față și din spate
Îi cer moartea-n gura mare: “Răstignește-ni-L Pilate!”
Soare, arșiță…și Crucea se împlântă-adânc în umăr…
este greu păcatul lumii, făr’delegea fără număr.
Te cutremuri: tras de funii… lovituri… cu crucea-n spate
Dumnezeu ridică-osânda omenirii vinovate.

Miez de zi…Golgota geme azi sub cea mai grea povară
răcnet răgușit de ură – două cruci se ridicară.
Cuie, funii, scări și-ntr-una tot mai greu ciocanul pică –
între doi tâlhari pe culme, altă cruce se ridică.
La picioare ucenicul și cu mama plâng de jale,
undeva, legat de-o creangă, Iuda spânzură la vale…
cerul se îmbracă-n noapte, totul prinde să-nfioare
Pe Golgota, cu tâlharii, Dumnezeu pe cruce moare.

Sâmbătă
și norii-n fulger gem pe vârful Căpățânii
spre mormântul trist se-ndreaptă arhiereii și bătrânii…
Și pecețile pe piatră le aștern cu-ngrijorare
poate-acuma o să aibă, în sfârșit, o sărbătoare!
Ucenicii-n deznădejde plâng cu greu îndurerarea
mai amar ca toții însă-și plânge Petru lepădarea.
La Caiafa-n veselie și în cântec e Soborul
fericindu-se căci, iată, e-n mormânt “Răzvrătitorul”.

Este noapte încă…cerul e senin și plin de stele
Petru undeva mai plânge, amărât, cu lacrimi grele…
La mormânt glumesc soldații, luna scapătă spre mare,
dar deodată-un fulger cade, flăcări tot văzduhul pare.
Și-mbrăcat în foc de soare un arhanghel se coboară
zbor pecețile-ntr-o parte, piatra-n altă parte zboară –
ca trăsniți cad păzitorii tremurând pierduți de frică:
– cu Isus Biruitorul viața nouă se ridică!

E mormântul gol, căci Domnul înviat-a cu mărire
ne-a schimbat întunecimea pe vecie-n strălucire.
A-nviat Mântuitorul pus alăturea cu furii
s-a-mplinit, în clipa asta, taina scriselor Scripturii.
Fost-a judecat de lume, Cruce grea I-au dat să poarte,
cuie I-au bătut în palme, omorâtu-L-au cu moarte,
pus-au lespede deasupra, pusu-I-au peceți în cale,
Însă n-au putut s-oprească slava învierii Sale.

Câți nu s-au luptat de-atuncea să-L îngroape sub vreo glie
și pecețile să-I pună iar deasupra, pe vecie?
Dar călăii plini de fală au rămas cu toți de-ocară:
de sub lespezi Răstignitul a-nviat ieșind afară.
Au fost mulți și fi-vor încă cei ce să-L omoare cată,
dar închis să-L țină nimeni n-o să poată niciodată,
că nu-i om și nici putere să-L îngroape pe vecie…
El, Isus Biruitorul, biruie în veci și-nvie.

(Traian Dorz)

Advertisements