Pelerinaj Italia (2): UDINE – prima noastra oprire pe pamant italian

Daca ar fi sa caracterizez in cateva cuvinte anul 2016, cred ca cel mai bine i s-ar potrivi sintagma “Anul in care nu prea am stat pe-acasa” 🙂  Dupa un concediu plin in iunie-iulie si o binemeritata evadare de odihna pe la jumatatea lui august, nu ma gandeam ca toamna ma va gasi calatorind din nou. La drept vorbind, nici n-a fost o calatorie propriu-zisa, pentru ca pelerinajul e… altceva. Nu vizitarea locurilor semnificative din punct de vedere religios il face deosebit (asta se poate face destul de bine si de eficient si pe cont propriu!) ci sentimentul de comuniune cu membrii unui grup care au, toti, aceleasi intentii, aceeasi deschidere, aceeasi incredere, aceleasi sperante. Da, categoric imi place pelerinajul, imi place ideea unui drum in care ai ocazia sa-ti amintesti in permanenta de tine insuti, imi plac rugaciunea comuna si liturghia zilnica, imi plac pana si momentele de destindere care nu aluneca niciodata in derizoriu sau ridicol. Pelerinajul din aceasta toamna, desi nu mi-a oferit multe noutati la nivel de obiective incluse in program, a avut in schimb marele merit de a fi prilej de reflectie si interiorizare, stari ce m-au cam ocolit de pe la inceputul verii si a caror lipsa incepea sa se “vada”. M-am intors cu restante mari de somn, ca de obicei, dar echilibrata spiritual-energetic cum n-am mai fost de mult timp (un rol esential cu siguranta l-a avut aici si postul pe care l-am tinut in toata aceasta perioada) asa ca, daca progresia continua, la anul ma pot astepta la o experienta cu totul aparte.

Primul popas – UDINE: Congregazione delle Suore della Provvidenza

carita

Prima oprire pe pamant italian a fost vizita la congregatia Surorilor Providentei, al carei fondator este Sf. Alois Scrosoppi. Surorile sunt prezente de foarte multa vreme si in Iasi, iar eu personal am o mare admiratie pentru ele, deoarece s-au implicat mult si se implica inca in activitatile organizate cu copiii, in cadrul parohiei de care apartinem noi (nu stiu daca si in celelalte, dar aici o fac si o fac foarte bine). Alaturi de Don Bosco si Padre Pio, Alois Scrosoppi a fost unul dintre primii sfinti de care am auzit eu pe vremuri, la biserica, in perioada in care nu-mi cazuse inca in mana nicio carte despre vietile sfintilor. Daca va mai amintiti, era perioada cartilor scrise la typewriter (aveam una la parohie la care mi se daduse acces si eram topita dupa ea!) si legate in coperti de carton, fara ilustratii, fara nimic. Ce exercitii de imaginatie faceam pe vremea aceea, numai noi stim… copiii nostri au prins cu totul alte timpuri. Ulterior (aparusera deja “Lumina Crestinului” si “Isus, prietenul copiilor”), am facut cunostinta cu sf. Alois si prin intermediul benzilor desenate si al cartilor cu ilustratii. Chiar si astazi li se dau copiilor astfel de carticele, are si Albert una primita anul trecut (in perioada campusului sau la pregatirea pentru Mir… nu-mi amintesc exact) si consider initiativa una foarte potrivita pentru varsta si nivelul lor de aprofundare. Este absolut necesar ca, mai ales in vremurile pe care le traim, copiii sa ii cunoasca pe sfinti si sa-si ia exemplele de viata si din alte parti inafara diverselor ecrane.

image

image

Long story short, deviza Sf. Alois Scrosoppi nu mai necesita, cred, niciun fel de comentarii suplimentare… e parca anume facuta pentru acest An al Milostivirii:

Caritate, caritate! Salvati sufletele si salvati-le prin caritate!

img_2582

img_2583

img_2585

img_2586

UDINE –  Santuario della Beata Vergine delle Grazie

img_2587

Sanctuarul Madonna delle Grazie (Sf. Fecioara a Harurilor), cum este denumit, se afla in centrul orasului Udine si are o fatada impunatoare (ca de templu), sprijinita pe patru coloane. Adaposteste cateva lucrari atribuite pictorului venetian Domenico Robusti (aka Tintoretto), dar importanta ii este data de prezenta unei icoane miraculoase, o imagine deosebita, in stil bizantin, a Fecioarei cu pruncul. Se pare ca aceasta icoana a fost implicata intr-o vindecare miraculoasa, fapt in urma caruia a fost donata bisericii de catre un nobil italian. Madonna delle Grazie a ajuns astfel loc de pelerinaj iar minunile nu s-au lasat asteptate, martore acestui lucru fiind si multimea de ex voto-uri care inconjoara imaginea Maicii Domnului.

img_2588

img_2589

Anul trecut, inainte de a pleca in primul meu pelerinaj, am avut o discutie cu o persoana care si-a manifestat vadit scepticismul fata de ceea ce numea, literal, “o vanzoleala fara rost pe la locuri asa-zis sfinte”. Nu e lipsit de credinta omul, nu, dimpotriva… contesta doar valoarea (supraestimata, pare-se) a pelerinajului. Atunci nu l-am contrazis, neavand experienta pe care sa-mi construiesc contraargumentul, desi in sinea mea am considerat din start remarca cel putin nedreapta.

Nu sunt doua moduri de a face un pelerinaj… unul mai bun si altul mai putin bun. Tot asa cum nu toti cei care pleaca “in pelerinaj” chiar ajung sa faca asta, pana la urma. Pelerinajul se poate transforma pe parcurs in excursie si invers. Nu vizitarea locurilor sfinte il face pe calator un pelerin, ci starea interioara in care te gaseste aceasta vizita si intentia pe care o atribui fiecarui pas pe care il faci pe parcursul drumului pe care-ai pornit. Desi nu am facut pana acum decat doua, eu nu as putea sa consider niciodata pelerinajul un lucru lipsit de sens. Pe cat de adevarat e faptul ca ne putem ruga oriunde si primi de la Domnul acelasi raspuns, pe atat de adevarat e si ca eficienta rugaciunii noastre depinde nu de cuvintele pe care le rostim, ci de starea interioara pe care o avem in momentul rugaciunii. Iar daca imi spune cineva ca cerand mijlocirea, hai sa zicem, sfintei Rita, o face in aceeasi stare si acasa si in fata mormantului de la Cascia, imi permit nu numai sa nu il cred, dar si sa ma indoiesc de corectitudinea modului de a experimenta rugaciunea. Pentru ca, vrem sau nu sa recunoastem, nu toata lumea stie sa se roage, sunt si aici reguli de urmat, iar sintagma “Dumnezeu ii asculta pe unii, iar pe altii nu” este total neverosimila. Dumnezeu ii asculta pe toti, doar ca unii stiu sa ceara si sa primeasca mai bine decat altii. Pelerinajul poate fi de mare ajutor in acest sens, uneori chiar fara sa ne dam seama. O spun din perspectiva personala, adica a unui om care a “invatat” sa se roage foarte tarziu (nu-mi vine nici mie sa cred cat de recent, numar anii aceia pe degetele de la o mana si mai am inca pana sa le termin!) dar cu recunostinta pentru faptul ca… mai bine mai tarziu decat niciodata 🙂

Si daca tot veni vorba de rugaciune, trebuie sa recunosc ca Udine a fost pentru mine mai mult excursie, pentru ca nu am avut timpul necesar sa intru in atmosfera de reculegere (da, sunt mai inceata din punctul asta de vedere, recunosc, dar nu ma plang!). Pentru mine pelerinajul acesta a avut un alt punct de pornire – clar, distinct si real – si acela a fost Padova.

 

Advertisements

2 comments on “Pelerinaj Italia (2): UDINE – prima noastra oprire pe pamant italian

  1. Ildiko says:

    Cred ca stiu cu cine te-ai contrazis in legatura cu pelerinajul! Nu cred ca si-a schimbat parerea intre timp, dar sa stii ca a citit din scoarta in scoarta ce ai relatat tu anul trecut din Polonia. Asa ca poate nu e un caz pierdut!
    De ce nu ne-ai spus ca mergi la Udine? Avem niste prieteni acolo, ar fi fost bucurosi de oaspeti!

    • Mihaela says:

      Ildiko draga, ma faci sa rad 🙂 Toata perioada m-am chinuit si eu sa ma intalnesc cu niste prieteni, ba la Loreto, ba la Bologna, ba chiar si la Venetia imi programasem eventual. Lesne de inteles ca n-am avut nicio sansa, nu era timp. Iar in Udine am stat foarte putin si nu m-as fi putut separa de grup.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s